Nu mai tipa!

Nu mai tipa!
Nu mai tipa!
User Rating: 4 (7 votes)

Te-ai intrebat vreodata ce se intampla cand tipi la copilul tau? Iata povestea unei mame care si-a schimbat complet modul de a se relationa cu familia sa, transformandu-si astfel viata.

„La un moment dat, mi-am dat seama ca ceva se intampla cu mine. Desi nu sunt o fire nervoasa, de la un timp incoace am realizat ca tip tot mai mult. Ca nu mai sunt in stare sa-mi potolesc valul de sentimente tumultuoase, amestecate, si ca tonul vocii urca periculos de mult, inainte ca eu sa-l mai pot controla. Dar oare de ce incepusem sa-mi pierd rabdarea cu fiicele mele de 3 si 6 ani? Din cauza ca, atunci cand eu ma grabeam, ele tot mai aveau lucruri de facut sau ca insistau sa se serveasca singure cu cerealele pe care le imprastiau si pe masa, si pe jos? Sau poate pentru ca una dintre ele mi-a spart un obiect decorativ la care tineam foarte mult si pe care o rugasem sa nu il atinga? Sau poate din cauza ca se cearta si uneori chiar se bat pe lucruri insignificante, cum ar fi care sa coboare prima din masina sau careia sa-i dau mai intai un pupic de la revedere? Stiu (si stiam si atunci) ca toti copiii procedeaza asa si totusi eu mai reuseam sa-mi controlez nervii. Nu este usor sa recunosc asta. A fost o perioada dificila din viata mea pentru ca ma uram, dandu-mi seama ca ma comport urat cu persoanele pe care le iubesc cel mai mult.

De aceea, am inceput sa ma analizez. Haideti sa va spun cum era viata mea atunci: timpul meu era ocupat cu dispozitivele electronice de pe care lucram si cu o lista interminabila de obligatii si responsabilitati, intr-o continua cautare a perfectiunii. Frustrata si nervoasa, ma refulam tipand la copii…. pana cand intr-o zi nefericita, fiica mea cea mare a incercat sa-si ia ceva singura din dulap si, din neatentie, a scapat pe jos o punga de orez care s-a spart la impactul cu podeaua, imprastiindu-se peste tot. Atunci am vazut lacrimile din ochii sai si teama de cearta care avea sa urmeze din partea mea. Mi-am dat seama ca ii este frica de mine. Fiicei mele de sase ani ii era frica de reactia propriei mame in fata unei erori atat de neimportante. Atunci, intr-un moment de revelatie, mi-am dat seama ca nu mai vreau sa continui asa, ca nu sunt mama pe care mi-o doresc pentru fiicele mele.

6-Obiceiuri-ale-familiilor-fericite

Aceasta concluzie m-a indurerat, insa, in acelasi timp, m-a si salvat. Am inceput treptat sa renunt la toate incrancenarile si obiectivele mele perfectioniste, sa limitez timpul de lucru si sa elimin sau sa aman ceea ce nu era urgent sau important. Cu alte cuvinte, am inceput sa abordez lucrurile dintr-o noua perspectiva. Insa schimbarea nu a survenit peste noapte. Am avut nevoie de doi ani si jumatate, lungi si anevoiosi, in care am luptat cu vocea mea interioara care continua sa-mi ceara sa fac totul, sa corespund asteptarilor celorlalti (inclusiv ale societatii) de la mine.

De exemplu, am inceput sa-mi spun: „E numai sirop de ciocolata, se poate curata, nu e sfarsitul lumii” (in loc sa ma albesc la fata si sa incep sa tip de neputinta si disperare in fata unei astfel de catastrofe).

Am inceput sa o ajut – tinand farasul – pe fiica mea mai mare in timp ce matura cerealele imprastiate a nu stiu cata oara pe jos, in loc sa raman langa ea in picioare si cu mainile in sold, privind-o dezaprobator si plina de furie.

Am inceput sa le ajut sa-si gaseasca lucrurile ratacite (in loc sa ma revolt pentru iresponsabilitatea lor).

Iar in momentele cand simteam ca nu mai pot de oboseala, de furie si de nervi, am inceput sa dau fuga si sa ma inchid in baie, repetandu-mi ca sunt doar copii care gresesc, asa cum si eu, desi adulta, inca o mai fac.

Numai asa si in timp, am reusit sa le sterg frica din ochi si sa devin refugiul lor in orice clipa, in loc de dusmanul de care fugeau sa se ascunda.

Poate ca nu as fi scris toate acestea, daca nu s-ar fi intamplat ceva acum doua saptamani. Lucram la ultimele capitole ale cartii mele, cand mi s-a blocat calculatorul, astfel ca ultimele trei capitole au disparut cu totul. Am incercat sa le recuperez, am cautat sa vad daca am vreo copie de siguranta, insa cand mi-am dat seama ca totul este pierdut, am simtit nevoia sa plang si, mai rau, sa urlu. Dar nu aveam timp, era momentul sa-mi iau copiii de la scoala, asa ca am incercat sa ma calmez, gandindu-ma ca sunt si lucruri mai grave pe lumea asta decat pierderea celor trei capitole ale mele.

Cand m-am intalnit cu fetele mele, vazandu-ma palida, s-au ingrijorat si m-au intrebat in cor daca s-a intamplat ceva. Imi venea sa urlu ca am pierdut trei zile de munca si aveam chef sa fug acasa sa rezolv problema cu cartea, nu sa duc fetele la ora de inot, sa le storc apoi costumele, sa ma chinui sa le perii parul ud, acasa sa pregatesc cina, sa spal vasele, sa le spal si sa le culc.

De aceea, le-am spus ce am patit si ca prefer sa nu vorbesc despre asta. Cea mare mi-a spus ca-i pare rau, dupa care au fost foarte linistite toata ziua, in timp ce eu am facut eforturi sustinute sa nu ma mai gandesc la ce s-a intamplat. Dupa ce am culcat-o pe cea mica, am stat de vorba cu fiica mea cea mare.

„Crezi ca vei putea recupera capitolele pierdute?” m-a intrebat ea. Si atunci am inceput sa plang, dandu-mi seama ca nu atat pentru capitolele acelea ma simteam atat de frustrata si nefericita, cat pentru faptul ca am fost atat de aproape de terminarea unui proiect solicitant… si am ratat acest moment. In acest timp, fiica mea a inceput sa ma mangaie si sa ma consoleze cum stia ea mai bine: „calculatoarele nu sunt de incredere”, ”pot sa te ajut si eu, daca vrei, cautam impreuna capitolele pierdute” si „mama, tu esti cea mai mare scriitoare din lume, sunt sigura ca o sa se rezolve”.

Asadar, atunci cand eu am avut nevoie de ajutor si sustinere, in momentele mele de slabiciune, ea mi-a fost aproape, incurajandu-ma. Mi-am dat seama ca ea nu ar fi invatat niciodata sa fie empatica daca eu as fi continuat sa tip ori de cate ori am avut cate o problema cu ele. Si asta pentru ca strigatele blocheaza comunicarea, rup legaturile si ne indeparteaza unii de altii.

Asadar, este important sa stiti ca nu este niciodata prea tarziu sa renuntati sa mai tipati la copiii vostri. Este important sa stiti ca intotdeauna copiii iarta, mai ales daca vad ca incercati sa va schimbati. Este important sa stiti ca viata este, totusi, prea scurta pentru a va supara pentru lucruri nesemnificative, precum cerealele varsate pe podea. In ciuda a ceea ce s-a intamplat ieri, e important sa realizati ca astazi este o noua zi, o noua ocazie pentru a va schimba, pentru a va relationa cu calm si deschidere cu copiii vostri. Astfel, ei vor invata ca problemele se pot rezolva, dar numai cu intelegere si rabdare.

sursa aici

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*